PRO MUSICA

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”

Beth Hart live la Timișoara – blues, confesiuni și... recunoștință

Peste 10.000 de spectatori se pare că au asistat, în 31 iulie 2026, la show-ul de neratat al artistei americane Beth Hart, pe scena amplasată pe Bulevardul I.C. Brătianu din Timișoara. Compozitoare, multi-instrumentistă (pian și chitară), dar mai ales o vocalistă cu totul senzațională, Beth cântă din tot sufletul, transmițând o extraordinară încărcătură emoțională, cu un ambitus care uneori pare să se apropie chiar de patru octave.

Personal, o consider cea mai bună voce feminină de blues-rock all time. Beth Hart trece cu o ușurință uluitoare prin registre foarte diferite: de la note joase, aproape vorbite, la un registru mediu susținut de o voce de piept extrem de puternică, apoi spre acute în vocea de cap sau în falsetto, fără să lipsească acea răgușeală atât de caracteristică blues-rockului. Totul, însoțit de un vibrato controlat care îi face vocea absolut inconfundabilă.

Beth arată minunat la cei 54 de ani ai săi (m-am simțit și eu încă tânăr având șansa să mă aflu la doar câțiva metri de ea), chiar dacă venea după nu mai puțin de 10 concerte susținute în luna iulie, cel de la Timișoara fiind al patrulea într-un interval de numai șapte zile. În ciuda acestui adevărat tur de forță al turneului european, forma ei scenică a fost excelentă, cu același vibe debordant.

Mai întâi au pătruns pe scenă cei doi chitariști și bateristul. Pe ritmul sacadat imprimat de aceștia, Beth și-a făcut intrarea în forță, rostind doar titlul primei piese: Sick. A urmat o versiune live foarte liberă, cu un început improvizat: Beth și-a încălzit vocea prin câteva vocalize, invitând și publicul să o imite, apoi a intrat în piesă cu un joc scenic extrem de vivace.

La finalul cântecului, ne-a spus că acesta avea să fie ultimul concert al turneului și că nu și-ar fi putut imagina un final mai fericit. A mărturisit că nici nu se gândeau că vor ajunge atât de departe, la Timișoara, concertul fiind programat pe când ei se aflau deja în Grecia. A mulțumit publicului pentru prezență, organizatorilor pentru scenă și pentru oportunitatea de a cânta aici.

Și-a prezentat apoi colegii de trupă: Jon Nichols – chitară, colaboratorul ei de foarte mulți ani (Beth povestea într-un mai vechi interviu că lucrează cu el încă de când ea avea doar 27 de ani); Tom Lilly – chitară bas și Todd Wolf – baterie.

A urmat prezentarea celei de-a doua piese, un cover după Melody Gardot, una dintre artistele ei preferate. Beth a vorbit cu multă admirație despre această „beautiful young American woman”, stabilită acum în Franța.

Pentru Beth, povestea lui Melody Gardot e una despre supraviețuire prin muzică. Muzica a avut un rol decisiv în procesul ei de recuperare după teribilul accident de circulație suferit la doar 19 ani. Din această imensă suferință s-a dezvoltat, spunea Beth, și extraordinara ei capacitate de a scrie și interpreta cântece. Astăzi, Melody Gardot este una dintre cele mai bune cântărețe de jazz din lume, a subliniat Beth.

Beth și-a adus apoi un scăunel, s-a așezat chiar pe marginea scenei, foarte aproape de public, și de acolo a interpretat doar vocal întreaga piesă, Your Heart Is as Black as Night.

După care a mărturisit, cu autoironie, că are un oarecare istoric de „fată rea”...

Și-a amintit de o discuție cu șoferul autobuzului de turneu, care i-ar fi spus la un moment dat: „Hei, Beth, trebuie să ai și tu grijă de tine, așa cum noi toți avem grijă de tine.” Beth i-a răspuns că, „până la urmă, nimeni nu are grijă de tine în lumea asta și că tu ești cel care trebuie să aibă grijă de tine însuți”. Șoferul i-a dat dreptate, dar a adăugat că, totuși, fiecare dintre noi trebuie să știe și să se ferească de probleme. Replica lui Beth a venit imediat: „Lasă-mă în pace! Am fost la închisoare doar de două ori!” Șoferul a izbucnit în râs: „Doar de două ori?!”. Iar Beth a încheiat, în același registru autoironic, spunând că, după părerea ei, asta sună chiar destul de bine pentru o americancă...

După o asemenea introducere, nu putea urma decât Bad Woman Blues. Beth s-a așezat la pianul aflat în partea dreaptă a scenei și a început piesa.

A venit apoi o altă mărturisire, făcută în același stil direct și autoironic: Beth spunea că are o anumită fascinație pentru proxeneți, probabil influențată și de mediul în care a crescut – într-o familie implicată, după cum povestea ea, în domeniul bail bonds, sistemul american al cauțiunilor. Nu se referea însă la tipul violent, ci la o imagine aproape stereotipă a „proxenetului bun”, care știe să-și joace rolul, dar și să respecte anumite limite. L-a comparat chiar cu un jucător de baschet care cunoaște jocul și îi respectă regulile. Și, bineînțeles, a recunoscut că o atrage și întreaga recuzită extravagantă asociată personajului: diamantele, aurul, femeile, Cadillac-urile și restul... Din această imagine, dusă cu umor spre caricatură, s-a născut, în perioada pandemiei, o piesă cu un titlu cât se poate de sugestiv: Pimp Like That (Proxenet de felul ăsta).

A venit rândul piesei Baddest Blues, despre care Beth a povestit că a scris-o cu gândul la Billie Holiday, dar și pentru mama ei și pentru toate femeile greu încercate de viață. „Asta e, și suferința face parte din viață...”, a adăugat Beth, mărturisind că a admirat întotdeauna la Billie Holiday felul în care a știut să-și țină capul sus, fără să lase să se vadă cât de profund o afectau toate încercările prin care trecea. La fel își amintește și de mama ei, o femeie care știa să aibă grijă de ea însăși și să‑și câștige existența cu grație, indiferent de greutăți. „Am o grămadă de păreri despre cum ar trebui să fie o femeie, dar... știți cum stau lucrurile”, a încheiat Beth… și a s-au auzit primele tușeuri de pian de la Baddest Blues...

A urmat o piesă mult mai veche, House of Sin. Beth a povestit despre fascinația pe care a avut-o dintotdeauna pentru ceea ce se numește o „casă a întunericului”, pentru acea lume a păcatului și, în general, pentru latura întunecată a existenței. „E ceva de care am fost mereu atrasă”, a mărturisit ea, „la fel de mult cum sunt atrasă de lumină, de iubire și de harul lui Dumnezeu”. Există, pentru Beth, ceva misterios în această „parte întunecată a lumii”, ceva care o provoacă și o fascinează. Spunea că, în viață, îi plac deopotrivă pacea și războiul, lumina și întunericul, dar mai ales acel teritoriu greu de definit care se află undeva între ele. Și, după cum a recunoscut cu sinceritate, tocmai acel „ceva” dintre cele două extreme o atrage cel mai mult.

Pentru House of Sin, Beth și-a adus din nou scăunelul rotund, tapițat, așezându-l chiar la marginea scenei. Și-a coborât microfonul pe stativ, l-a potrivit pentru poziția șezând, apoi și-a luat chitara acustică și a început piesa.

În următorul discurs, Beth a devenit mult mai personală. A mărturisit că, atunci când era copil, nu îndrăznea nici măcar să viseze că într-o zi va putea trăi cântând muzică și, cu atât mai puțin, că va ajunge să o facă pe scene din întreaga lume. A spus că I-a mulțumit de nenumărate ori lui Dumnezeu pentru pianul pe care îl are în viața ei. „Îl simt aproape ca pe Mâna lui Dumnezeu”, a mărturisit. Îi place să creadă că se poate așeza oricând la pian, că Îi poate pune întrebări și că, prin muzică, Îi simte întotdeauna prezența alături.

Apoi a povestit despre cântecul care urma – o piesă despre ea însăși și despre felul în care a ajuns să se îndrăgostească de locul din care provine. Pentru că, surprinzător, Beth spunea că în trecut își urâse locul natal: Los Angeles, California. Lucrurile s-au schimbat însă după ce a cunoscut „un bărbat înalt, blond și frumos”, pe nume Scott Guetzkow. L-a descris cu tandrețe drept un tip „very cool and old-school” – lucru pe care îl adoră la el – și a dezvăluit publicului că Scott se afla chiar acolo, alături de ea, în acea seară. Beth a recunoscut că toate poveștile acestea despre marea iubire i se păruseră multă vreme teribil de siropoase. „Asta nu poate fi adevărat, n-are cum să existe”, obișnuia să-și spună. Dar, a continuat ea cu o sinceritate dezarmantă, Scott i-a salvat viața prin faptul că a făcut-o să se îndrăgostească și, odată cu această iubire, ea a învățat să iubească și locul din care provine. Iar cântecul nu putea să se numească altfel decât My California. Spre finalul piesei s-a petrecut și unul dintre cele mai tandre – și spontane – momente ale serii. În timp ce Beth cânta la pian, foarte concentrată asupra finalului, un bărbat s-a apropiat discret din spate, a îmbrățișat-o ușor și a sărutat-o pe obraz. Luată complet prin surprindere, Beth a tresărit, iar din microfon s-a auzit un „My God!” venit din toată inima. Era Scott, care ținuse să urce pe scenă și să-i răspundă, prin acel gest simplu, la declarația de dragoste pe care Beth tocmai i-o făcuse în fața miilor de spectatori.

Înainte de Woman Down, un spectator i-a strigat din public: „Ești fantastică!”. Replica lui Beth a venit imediat: „Tu ești și mai fantastic!”. Apoi s-a adresat tuturor: „Toată lumea care esste aici e fantastică, să fie clar. Punct.” – un alt mic moment spontan care a arătat cât de firesc comunică Beth Hart cu publicul.

Ceva aparte s-a petrecut și în pauza dinaintea piesei I Love You More Than You’ll Ever Know. Beth a observat interpretul care, postat lângă scenă, transpunea concertul în limbajul semnelor și ne-a întrebat dacă îl vedem și noi. Vizibil impresionată de ceea ce făcea, și-a exprimat admirația și a îndemnat întreaga audiență să-l aplaude.

Spre finalalul serii, Beth ne-a întrebat dacă ne amintim de acel sergent – genul de gradat care, în prima zi de instrucție a recruților, urlă întruna la ei. „Îl iubesc pe tipul ăsta!”, a glumit ea. „Așa că acum o să ne prefacem că eu sunt el...” A urmat Face Forward Son.

Aproape fără pauză au venit primele acorduri din I’d Rather Go Blind, piesa care de obicei închide concertele Beth Hart.

Pentru o bună parte a interpretării, Beth s-a așezat chiar pe marginea din față a scenei, cu picioarele atârnând spre public. După energia debordantă de până atunci, finalul a căpătat astfel o intimitate aparte: Beth, la doar câțiva metri de noi – iar eu am avut norocul să mă aflu chiar în primul rând –, cântând una dintre piesele cu care vocea ei a ajuns să fie atât de puternic asociată.

În cele din urmă, și-a luat rămas-bun cu multă căldură, mulțumind spectatorilor pentru prezență, colegilor de trupă – pe care i-a nominalizat pe rând – și tuturor celor care au muncit pentru ca acest concert să fie posibil. „God bless you all!”, a încheiat Beth.

Așadar, setlistul a traversat peste două decenii și jumătate din cariera lui Beth Hart, de la House of Sin, de pe Screamin’ for My Supper (1999), până la Pimp Like That, de pe cel mai recent album, You Still Got Me (2024). N-au lipsit Bad Woman Blues, Baddest Blues, My California sau Face Forward Son, alături de câteva dintre coverurile pe care Beth Hart și le-a însușit vocal într-un mod atât de personal: Your Heart Is as Black as Night (Melody Gardot), I Love You More Than You’ll Ever Know (Al Kooper / Blood, Sweat & Tears) și, pentru final, superba I’d Rather Go Blind (Etta James).

Dacă ar fi fost, prin absurd, să aleg eu un bis la concertul lui Beth Hart de la Timișoara, n-aș fi ezitat să o rog să cânte Thankful – și, neapărat, la pian. Pentru că recunoștința rămâne una dintre armele noastre cele mai puternice, dacă ne amintim de ea, atunci când gândurile negre ne doboară... Iată că (și) unii artiști ne mai aduc aminte, din când în când, să fim recunoscători pentru lumina soarelui – pentru o nouă zi –, pentru strălucirea lunii, pentru marile noastre urcări, dar și pentru marile noastre căderi, care vin, aproape întotdeauna, să ne învețe ceva important... Să fim recunoscători, până la urmă, pentru întreaga noastră viață. Pentru acest paradis pe care, din păcate, atât de des uităm să-l vedem...

Un show absolut uluitor, care mi-a confirmat încă o dată că Beth Hart este, înainte de toate, o muziciană care sună și mai bine live decât pe înregistrările de studio. Unbelievable, indeed!